În cadrul relaţiilor de familie copilul învaţă primele abilităţi de socializare care vor fi dezvoltate ulterior in grupul de prieteni şi în societate. Rolurile parentale se dezvoltă o dată cu apariţia copiilor în familie. La baza exercitării acestor roluri parentale stau comportamentele şi abilităţile părinţilor de a satisface în mod consistent nevoile de bază ale copiilor – siguranţă, îngrijire, control şi disciplină, dezvoltare cognitivă, afectivă şi comportamentală. Copiii dezvoltă legături de ataşament faţă de cei care îi îngrijesc zilnic şi care de regulă sunt părinţii lor. Atunci când nu există o coerenţă şi o consistenţă a acestor reguli, când rolurile din familie nu sunt clar stabilite, când nu sunt clarificate limitele dintre aceste roluri familiale şi nici un sistem valid de recompense şi sancţiuni pot apărea problemele emoţionale şi de comportament ale copiilor.
Definire
Această noţiune a fost introdusă pentru prima oară în literatura de specialitate de către psihologul Lykken, în anul 1998.
Competenţa parentală şi dezvoltarea stimei de sine a minorului
Părinţii sunt cei care dezvoltă şi asigură mediul propice de creştere a copiilor intr-un mod armonios de-a lungul etapelor de evoluţie începând cu comportamentele de autonomizare şi individualizare şi finalizând cu cele de responsabilitate socială şi încredere în sine. Stima de sine este încurajată de părinţi atunci când aceştia îşi ghidează copiii oferindu-le mai multe alternative şi lăsându-i pe ei să aleagă alternativa cea mai bună pentru luarea deciziei. De asemenea, dobândirea încrederii în forţele proprii la copii este dată de abilităţile părinţilor de a stabil reguli clare şi ferme dar in acelaşi timp şi standarde consistente de disciplină in cadrul unor relaţii părinte-copil in care drepturile ambelor părţi sunt respectate. Învăţarea copilului de a înţelege stabilirea limitelor, respectarea regulilor, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi precum şi acceptarea necondiţionată a copilului de către părinte, sunt asociate pozitiv cu creşterea încrederii in sine la copii.
Competenţa parentală şi disciplina
Disciplina reprezintă un aspect necesar şi important în procesul de educare al copilului. Aceasta este prezentă sub diferite forme de manifestare în funcţie de expectanţele sociale şi culturale ale familiei. Competenţa parentală in domeniul disciplinei este sugerată de stabilirea unor reguli corespunzătoare vârstei de dezvoltare a copilului, expectanţe rezonabile şi în acord cu posibilităţile reale ale copilului, ghidarea, explicarea şi corectarea comportamentelor inadecvate atunci când acestea apar, oferind in acelaşi timp copilului şi soluţii alternative.
Competenţa parentală şi accesul copilului la celălalt părinte şi la alte persoane semnificative
Competenţa parentală este descrisă prin abilităţi ale părinţilor de a încuraja în mod activ satisfacerea nevoilor copilului, de a facilita petrecerea timpului personal şi cu celălalt părinte, în cazul unei separări a părinţilor. Un nivel scăzut de competenţă parental duce deseori la un fenomen de alienare parentală prin care părintele custodian boicotează mai mult sau mai puţin conştient şi mai mult sau mai puţin explicit relaţia dintre copil şi părintele necustodian.
Competenţa parentală şi implicarea minorilor în viaţa socială
Competenţa parentală este descrisă de asemenea prin abilitata şi interesul părintelui de a implica activ copiii în activităţi sociale şi extrafamiliale, cu scopul de a încuraja dezvoltarea abilităţilor sociale şi a competenţei morale ale acestora şi implicarea copilului in mod direct în activităţile familiei recunoscându-i astfel poziţia de membru dorit şi special.
Competenţa parentală în decizia cu privire la stabilirea custodiei asupra minorului
Scopul principal care se are în vedere pentru evaluarea părinţilor în stabilirea custodiei copilului este acela de a identifica mediul propice dezvoltării armonioase a copilului în care îi este satisfăcut interesul său superior: acela de îngrijire, siguranţă, confort, disciplină, socializare şi de menţinere a relaţiilor personale cu ambii părinţi). Potrivit ariilor de evaluare propuse de Carr (2005), există câteva dimensiuni ce trebuie acoperite într-o procedură de evaluare pentru stabilirea custodiei. Mai întâi, dorinţele copilului şi ale părinţilor trebuiesc analizate pentru a obţine o imagine acurată a expectanţelor lor. Odată îndeplinit acest lucru, trebuie evaluată concordanţa dintre aceste scopuri şi gradul de acord/conflict dintre părţi. Atunci când există un conflict între părinţi cu privire la custodie, în procesul de decizie intervine interesului superior al copilului definit în majoritatea legislaţiilor naţionale, inclusiv în România.
Însă pentru a decide care este interesul superior al copilului, trebuie avuţi în vedere câţiva factori):
- Siguranţa copilului. Există riscul de a fi abuzat? Un indicator al acestui lucru îl constituie un istoric de violenţă al unuia dintre părinţi.
- Nevoile copilului. Sunt importante abilitatea părintelui de a oferi satisfacerea nevoilor de bază (mâncare şi locuinţă), relaţia de ataşament părinte-copil, continuitatea şi stabilitatea condiţiilor de trai ale copilului.
- Competenţele parentale ale fiecărui părinte. Abilitatea de a stabili reguli clare, graniţe clare precum şi un sistem corect de pedepse/recompense.
- Stimulare intelectuală. Este preferat părintele care este implicat activ în dezvoltarea abilităţilor înnăscute ale copilului şi în dezvoltarea sa şcolară şi profesională.
- Probleme fizice/psihice. Sunt cunoscute o serie de dificultăţi fizice/psihice ce pot interfera cu capacitatea părintelui de a asigura nevoile copilului.
- Publicat de Custodie Comuna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu